Ajunsesem la capatul drumului.
De multe ori simteam ca l,am atins,insa mereu se ivea o portita,o poteca ce ma ajuta sa merg mai departe. Imi placea mantia de argonaut pe care mi,o proiectam,un fel de ultim locotenent al lui Iason. Numai ca lana aia de aur se lasa mereu asteptata.
La inceput, nu eram foarte constient de calatoria mea. Unde duce,cum se calatoreste,sau daca e grea. Nu dadeam atentie daca merg pe iarba moale,sau pe piatra,daca picioarele.mi sunt insangerate sau zgariate.  Apoi am mai crescut,si am inceput sa privesc in jur. Sa ma intreb DE CE . Care e rostul calatoriei ..? de ce toti merg doar intr,o singura directie ?  Cateodata,ma odihneam pe marginea drumului pentru o clipa,simtind epuizarea in fiecare por. Atunci priveam mai atent. Tineri,batrani,curve,sfinti,copii,parinti,toti mergeau,unii mai repede,altii mai incet. Unii zambeau,altii radeau in hohote,ametindu.se cu alcool,altii plangeau.
Hm,ce zarva specifica viului,zambeam in coltul gurii. Agitatie fara insemnatate,amagire si efemer. Pe alocuri,crime pasionale,drame sau bucurii intense. Cand incepea sa,mi vajaie capul ,o luam repejor la sanatoasa,pentru a nu mai percepe vanzoleala aia obositoare.
Acum ma oprisem,si stateam in genunchi. Treizeci de ani,timp subiectiv,de mers ,poate fi obositor. Dar nu asta doar era de ajuns. In urma cu cativa ani,intalnisem o ea. Reactii chimice,instinct,sau poate karma ,invatasem sa merg prin ea. Altfel nu mai stiam. Si dupa un timp,drumul ei o coti la stanga.
Ramasei iar singur. Nu mai stiam sa merg ! Incercai sa ma tarasc,ba chiar o facui un timp,cu ranjetul ala dispretuitor pe buze,specific cretinilor vanitosi. Coate julite,genunchi zdreliti,insa mereu ranjind,cu un fel de stoicism mandru. Ma durea esenta si invelisul..
Cu timpul,am invatat sa,mi croiesc picioare de carpa,cu care paseam anevoie,ca un cotonog,dar mergeam totusi inainte. Ranile mi s,au cicatrizat,cele fizice.
Dar NU MAI. GATA. Nu mai vroiam sa ma misc. Nu din cauza picioarelor.Ci pentru ca, cu cat mergeam, cu atat scapam din ochi motivatia.Scopul . Nu mai vreau sa merg. Nu inainte,cel putin. As vrea sa o iau la dreapta,sau in jos,sau in mine. Nu mai inteleg CALATORIA ! Nici de ce. Mi,e lehamite de ceilalti de pe drum. Sunt orbi,merg bajbaind pe drum,arunca cu teorii de savanti lesinati,sau se jelesc ca un emo-kid. Vreau pace. Vreau sa ma impac cu mine.Si cu lumea.
Tot drumul am cautat echilibrul interior,tanjesc la el,toate partile mele sunt greu de stapanit,nu sunt un intreg, ci doar suma partilor mele.Niciodata un tot.
Ca si cum ai tine cu forta bucati polarizate opus dintr,un magnet. Stau impreuna prin puterea vointei,insa niciodata in armonie. Am obosit.. nu mai gasesc motivul pentru a le tine impreuna.
Asa ca ma opresc aici. SI le eliberez. Ma desfac in partile mele componente,si le las pe toate in iarba . Poate cineva,odata,o sa le gaseasca,si va lua cate una folositoare pentru el..